Cultura fânului în Maramureș
DE LA FIRUL DE IARBĂ, LA COMOARA PEISAGISTICĂ
Unele dintre cele mai idilice peisaje ale Maramureșului sunt descrise de țăranii care lucrează fânul, cosindu-l, răsfirându-l și așezându-l cu migală în clăi, căpițe și șopruri, ce străjuiesc apoi nealcoșe dealurile unite cu infinitul. Traseul fânului, de pe fânețe și până în gospodăriile oamenilor, implică un proces complex. După ce este cosit, fânul se adună în fiecare seară în grămezi mici pentru a fi ferit de rouă și se răsfiră în fiecare dimineață la soare, până ce toate straturile sunt uscate. Abia apoi este clădit în diferite structuri, dintre care unele rămân pe dealuri până-n iarnă, iar altele sunt transportate cu căruțele spre gospodării. În ceea ce privește aceste structuri de depozitare a fânului, din lucrarea lui Teofil Ivanciuc „Șoprul și alte structuri pentru fân din Țara Maramureșului” aflăm că acestea se împart în două mari categorii, și anume cele utilizate temporar, cum sunt nemții și girezile, și cele utilizate pe termen lung, adică clăile de fân, podurile grajdurilor și șurilor, șoprurile fixe și cele clasice.
Fânul este, așadar, un produs al culturii noastre tradiționale, iar în jurul său s-au făurit nu doar elemente materiale care servesc cositului, transportului sau depozitării acestuia, ci și practici și obiceiuri ce se împletesc în procesul tradițional de facere a fânului. Maramureșul abundă în zone înierbate, pe care oamenii încă le gestionează într-o manieră tradițională și rezonabilă, asigurând hrana animalelor din gospodărie și, astfel, chiar hrana lor, pentru că nu sunt puțini cei pentru care umplerea „blidelor” de pe masă încă începe pe pajiști sau fânețe. Sute și sute de clăi, căpițe și șopruri răsar anual pe fânețele maramureșene și ne poartă în timpuri străvechi, care parcă se încăpățânează să nu apună.
Deși munca la fân nu este deloc ușoară, dacă aveți norocul de a asista la o astfel de reprezentație, veți rămâne cu impresia că pentru oamenii locului această activitate este „floare la ureche”, iar asta pentru că procesul poate să integreze familii întregi, copii, părinți și bunici care, deși muncesc fizic, par despovărați de orice grijă. La fel de interesante sunt și granițele clare care delimitează zilele de lucru la fân de zilele când, potrivit tradiției, această activitate este interzisă. La finalul lunii iulie, de la Sfântul Ilie și până la Sfântul Pantelimon, există o serie de sărbători religioase asociate popular cu interdicția de a lucra fânul, acestea purtând denumirea de „mânioase”. Numeroase legende populare spun că fânul lucrat în aceste zile a fost fie prefăcut în piatră, fie luat de vânt sau lovit de fulgere, ori că au căzut pradă naturii nestăvilite chiar oamenii care l-au lucrat.
Valoarea încastrată în tot ceea ce numim cultura fânului nu stă însă doar în obiceiurile tradiționale din jurul acestei îndeletniciri, ci și în bogăția biodiversității care se cultivă prin aceste practici. Altfel spus, cositul fânețelor vară de vară asigură habitatul ideal pentru dezvoltarea a mii de specii de iarbă și flori care, dacă ar fi lăsate în voia naturii, fără intervenția umană, ar pierde în fața altor varietăți de floră.
Parcursul fânului, de la fir la claie sau șopru este, așadar, o adevărată desfătare pentru minte, suflet și trup. Sunetul coasei care alunecă printre firele stropite cu rouă, mirosul ierbii proaspăt cosite, textura fânului care servește drept culcuș, pauzele de masă care se transformă în veritabile picnicuri la umbra pomilor, poveștile care curg lin din zori și până-n seară, precum și revenirea triumfală în gospodărie, uneori în vârful unei căruțe care abia se distinge de sub fân... toate acestea vorbesc despre cultura fânului. Sau cum ar spune mulți dintre noi, despre copilărie. Și povestea ar mai putea continua, dar credem că am reușit să creionăm unul dintre peisajele cu care ne încântă Maramureșul vara. Unii l-ar numi rural, alții arhaic sau medieval, dar noi îi spunem simplu: autentic.